vineri, 26 iulie 2013

se retrag şi îmbătrânesc
copleşiţi de nori
de limpiditatea clipelor.

atâtea lucruri 
niciodată pătrunse.
erai într-un vis şi aveai două
aripi de peşte.

desigur nu spuneai nimic.
un vis nu vorbeşte.

e un cer răsădit în oglindă.
şi de atunci văd o apă însiropată

de ochii tăi
precum un gest izolat.
nimic nu s-a schimbat,
doar anvergura,
uşor,
înspre plăcere.

noi am rămas, precum gardienii,
învolburaţi de flăcări
neînţelese,
atinşi


de o materie imaculată .

zece ani de tăcere

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie 

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?
Braţele nervoase, arma de tărie,
La trecutu-ţi mare, mare viitor!
Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,
Dacă fiii-ţi mândri aste le nutresc;
Căci rămâne stânca, deşi moare valul,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Vis de răzbunare negru ca mormântul
Spada ta de sânge duşman fumegând,
Şi deasupra idrei fluture cu vântul
Visul tău de glorii falnic triumfând,
Spună lumii large steaguri tricoloare,
Spună ce-i poporul mare, românesc,
Când s-aprinde sacru candida-i vâlvoare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Îngerul iubirii, îngerul de pace,
Pe altarul Vestei tainic surâzând,
Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face,
Când cu lampa-i zboară lumea luminând,
El pe sânu-ţi vergin încă să coboare,
Guste fericirea raiului ceresc,
Tu îl strânge-n braţe, tu îi fă altare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Tânără mireasă, mamă cu amor!
Fiii tăi trăiască numai în frăţie
Ca a nopţii stele, ca a zilei zori,
Viaţa în vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tărie, suflet românesc,
Vis de vitejie, fală şi mândrie,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc!

vineri, 12 iulie 2013

Cine înţelege natura lucrurilor,
mobilierul părintesc
patul înăbuşit în suspin
sau ceasul de mână la care a privit
insistent Eminescu?

Ceva ce trebuia să vină, 
pe această stradă a fost o vitrină
un fel de intrus,
un parfum scufundat
în iarna trandafirie.

Cine vede aceste mâini agăţate?

miercuri, 10 iulie 2013

ai ajuns acolo unde se sparg nucile
floarea se cerne  şi miriştea e de un albastru firesc.
statuile coboară în sine cu toamna
şi bărcile par muşcate de gheaţă

aici se cască-n orbite o viaţă mai aspră şi
totul s-a împotmolit. steagurile stau zdrenţe
armatele au trecut dintr-o stare în alta precum apa
sau focul care botează orice sfârşit.

nu fi trist prietene. noi am fost în munţi şi
ne-a însetat bunătatea.

vineri, 5 iulie 2013

distanţa

acolo toate sunt la fel.

teama căutarea
şinele cu întrebările lor 
chipurile 

destrămarea unei cicatrici
acolo unde trandafirii sunt buni

şi umezi precum amestecul de
salivă şi tină cu care Iisus

unge ochii orbului din naştere.