luni, 31 decembrie 2012

31

mi-am dat jos şosetele şi am privit
cum îmi cresc unghiile.
am deschis televizorul. un tren înainta.
traverse şine traverse. fum.

pisica a miorlăit uşor. poate şi-a 
imaginat simbolul infinitului.
un clopot îndepărtat a lovit o bârnă 
de 108 ori. eu l-am auzit o singură dată.

sâmbătă, 29 decembrie 2012

alt epilog 2

amintirea, o scară rezemată în geam.
soldaţii de ceară umplu spaţiul abrupt
dintre sânge şi inimă

printre îngeri şi demoni se aşterne
un câmp dezolant o grădină pătată cu nori
şi budismul recapitulează vieţile

sau moartea pare oglinda cea mai
de preţ în pragul ei la un pocnet discret
se arată 


durerea învelită cu zâmbet dimineţile
şi amintirea pură e un mod de cunoaştere  
în care am murit şi am fost acolo.

joi, 27 decembrie 2012

tu

nu mai scriu despre urlet.
soarele să-mi pună căluş
de blană în răni ca ziua de mâine

un alt muritor
cu aceleaşi secrete ce îndrăznesc
să coase perdeaua.

aici ar fi evidenţa. căldura din ochi
două închisori luminate
din mers sub un cer în galop

aerul smuls din ugerul nopţii. 
atunci  va zbura o stamină 
ca mângâierea unui cap de copil.

lumea este albă ca un porumbel
ce a suferit lovitura metalică
drept în faţă

albă precum dimineaţa care
şi-a întins virginătatea
peste întregul cvartal desigur

voiam să mor cu braţele lungite
voiam puritatea.
albă precum liniştea zidită în secret.

sâmbătă, 22 decembrie 2012

pe lângă malul de zăpadă don Miguel păşea
îmbrăcat cu un sacou de lână bleu
împrejmuit de un urlet
cu binecunoscuta-i barbă uşor cărunţită.

pe umărul drept ducea un sac de cânepă
şi cine ştie ce avea acolo.
deodată observă în zăpadă o mănuşă întoarsă
pe dos şi atunci se opri: mănuşa creştea.

miercuri, 19 decembrie 2012

în ambuteiaj era linişte.
ar fi putut desigur să plouă cu calm
eram în faţă la Mall şi căutam cu obrazul
o pernă imaginară.

pe trotuar păşeau doi bărbaţi unul
îmbrăcat cu o şubă albastră
căptuşită cu vatelină ducea pe umăr
un polizor unghiular.

punea un picior
în faţa altuia. punea un picior
în faţa altuia. m-am gândit atunci
instinctiv că suntem asemănători.

marți, 18 decembrie 2012

în trafic se întâmplă lucruri ciudate
unele clădiri zâmbesă
sau devin râncede.

la mine în cartier
un bloc întreg se droghează. are un antebraţ tatuat
iar la periferie am vazut nu demult o fermă avicolă
muşcată.

şi apoi sunt o mulţime de spaţii betonate.
un creştet verde împinge în sus. umărul e plin de furnici.
astăzi am văzut o fereastră deschisă
o pală de frig şi nu era nimeni.

totuşi era un soare platinat şi steril.
sunt conştient că sânul tău de argint e un tipar
în mintea mea dar

sânul tău e din argint blând
aşa cum stăm

ghemuiţi ca o pantomimă a locului din care
un cuţit de măcelărie a scobit cei mai frumoşi ani.

pe uliţă

nu ştiu care-i treaba dar azi m-am gândit la Coşbuc. poate din cauza troienelor. m-am gândit la cum era el făcând uşor abstracţie de ce a lăsat scris.  în timp de cauciucurile maşinii frământă ca un mixer zăpada maculată îmi spun că totdeauna l-am suspectat de un fanatism irepresibil faţă de limba română.

luni, 17 decembrie 2012

după 22 de ani într-o noapte am
văzut altă noapte.

în acest interval copita bivolului
a bătut în ţărâna savanei

excrementele fine s-au amestecat cu lumina.
printre fumegările înserării o palmă

cu degetele răsfirate şi feminine a atins odată
un sân. toate m-au adus aici.

nici suferinţa nu îmi mai seamănă.
visul acela era greu.

eu eu eu
şi atâta piele scufundată-n saltele.

acum dacă mă gândesc bine şi ce nu am trăit
s-a dizolvat în aceeaşi ecuaţie.

sâmbătă, 15 decembrie 2012

fără nimic de spus nimănui
într-un târg fără scenă

şlefuiesc o câmpie
şi pun acolo o piatră
ovală.

fără plictiseală doar cu degetele
muzicii cu o fibră liniştită

ca un asasin care ascultă
povestea lumească
a sufletului

observ ieşirile dimineţii
şi sunt aceleaşi

ca astă vară. 

joi, 6 decembrie 2012

până la urmă
fiecare a luat ce 
a vrut.

prin ochiurile sacului
seara ca un os
de peşte

s-a dus
şi va fi prea târziu.
e o ruşine, nu crezi?
a trecut vara neagră şi eu la fel am rămas.
cu aşteptarea. cu torţa. cu vidul ca un havuz
ce dă peste margine.

tot scrutând lucrurile mişcătoare
sau cuvintele
cu un foarfece învelit în somnul adânc.

acum stepele de acuarelă
sunt o ispită prea mare. nici mie însumi
nu-mi mai vorbesc.

acum o ghindă curge-n pământ. n-au rămas
decât norii sunetul străzii şi acel cavaler
transparent ca o pâlnie.

luni, 3 decembrie 2012

oamenii se aşează pe scaune
cu aceste costume. 
mişcările capului pornesc de la ceafă.

aceşti oameni îmi doresc binele
aceste poştalioane epuizate precum insomniile
ce consumă o flacără uleioasă

statui cu antebraţul flexat cu arătătorul
şi palma ca o invitaţie
această fiinţă care a murit pentru mine

îndepărtat cu buzele sparte de îngerul
tăcerii aceşti oameni sticloşi
îmi zgârie pieptul toate acestea

cu galeriile lor ca ultimele firmituri ale jertfei.