America

cu 50 de ani întârziere ascult trompeta lui Miles Davis

ca şi cum aş roti un potenţiometru pe buza unui pahar de sticlă

înalt e zăpuşeală şi abia 29 aprilie

când ajung acasă citesc o carte de Kerouac un tinerel

simpatic în sfârşit Hitler a pierdut războiul e linişte

(liftul s-a oprit) şi am impresia că America e o blondă imensă

cu faţa ciupită şi îndreptată spre răsăritul de soare.

Hunger

Billy Collins

o noapte ploioasă

unele lucruri le poţi face o singură dată

sau câteva zile după aceea

pentru că lumile se împletesc ca un păr lung

şi afânat de fată.

după aceea totul devine prematur ca un fetus plin

de vinişoare şi spuză sau

traversezi înspăimântat muzeele

şi orice mână întinsă e o ca piele suptă de broască.

mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă

nu aş fi văzut Vacanţă la Roma într-o vineri sau

nu aş fi ştiut încă de pe atunci că Elvis se trezea noaptea

şi trăgea sertarele de la morgă.

ce s-ar fi ales de mine?


            
            iar acum ascult cum plouă în carne şi fulgeră

în coşul pieptului am construcţii fabuloase strălucitoare

şi negre ca o catedrală în cer

în care m-am ridicat de multe ori de la sine

cu nişte cadavre livide cu pălărie şi-mi spun că toată

lumea ar trebui să poată cânta la chitară clasică.

poem

şi vei fi din nou 
cum erai
un râset ca o perlă în uralele dimineţii
şi vei sta rezemată de unele fapte
care zboară şi corbii din colivie se vor topi ca untul
şi clădirile vor fi blânde şi aparenţa
unor viori va rătăci prin somnolenţa oraşului
vei merge atunci pe şoseaua de lângă
câmpie şi va ploua mărunt, intensitatea ei verde
te va însoţi ca o dragoste veche şi vei fi din nou 
cum erai.

24 aprilie

L-am sunat pe editor. Nu peste mult timp a sunat înapoi şi am încercat să încropesc o discuţie pe cât posibil mai călduroasă cu un om pe care nu îl cunosc. Am vorbit puţin despre poezie, despre paşii care urmează după ce dau ocheiul la interiorul cărţii, etc. I-am povestit câte ceva despre prietenul meu George care a realizat atât de frumos coperta. Se pare că lucrurile merg spre bine cu cartea şi ştie ce-i de făcut. I-am spus că sunt conştient că am scris o simplă carte de poezie, fără nimic mesianic. Şi m-a încurajat, spunându-mi că părerea lui Mureşan despre poezie este că igienizează societatea, cu alte cuvinte orice carte nouă de poezie e un plis la normalitate. Mai pe la sfârşitul convorbirii mi-a spus un citat din Ion Mircea (după câte ştiu a fondat sau are un rol important la revista Echinox), şi care întrebat ce puteţi spune despre poezie a fost destul de laconic: "poezia este grea". Acum, după ce am închis telefonul şi am ajuns acasă, scriind aceste rânduri mă gândesc că e foarte posibil să fie aşa. Totuşi, cred că scriitorul ar trebui să facă tot posibilul ca poezia să fie şi accesibilă. Sau, cel puţin să încerce să transmită în totalitate ceea ce are de transmis.

din Biblioteca Maiei Martin

http://martinmaia.blogspot.com/2012/04/dan-iordache-va-iesi-la-noapte-un.html

(AM)

Sorescu a spus despre Eminescu că nu a existat

cam în aceeaşi perioadă

în care Bucowski înota prin ploaie pe la 3 (AM) cu taşca poştei din

piele de porc plină de cartele Kerouac se aduna

de pe drumuri Lowell se întâlnea la cafeneaua de pe Seven

cu Berryman Schwartz se împiedica de sticlele goale

din camera lui sumbră de hotel

în care neoanele urlau zi şi noapte Mao recita unor

adolescente un creion ascuţit în Brazilia trăgea prima linie

a unui oraş pe o planşetă nouă filmată pe 16 mm

care parcă nici nu a existat
sau pelicula nu s-a mai găsit

studenţii la Paris ridicau baricade prin ceaţă

la Belgrad domnea un soi de euforie, pentru ca

acum, un călcâi ca o clipă să tulbure apa cu nişte cuvinte plicticoase

şi aproximative pe care tu le citeşti visătoare ca însăşi

lectura aceasta ca un aisberg care parcă nici nu a trecut pe aici.

cinci

(şi dacă această vină, ca un nimb, ne-ar salva)

am sta aşa aproape imobili sau imponderabili toată ziua măsurând fiecare

sărut un om într-o piele încheietura mâinii protuberanţa unei coaste

cărunteţea unor amintiri din copilărie fiecare salt

şi desigur un lanţ muntos cu zăpezile lui veşnice ne-ar despărţi

patru

am recompune acel urlet de libertate înaintea pereţilor albi ca de portocal

asemenea unei febrilităţi sau chiar am putea râde încet din prea multă forţă

şi degetele noastre ar închide ochii ca într-un dans unguresc

şi abdomenul tău ar privi cu faţa senină în sus acea lumină de fildeş

ca un pământ peste care tremură iarba.

trei

fiecare mişcare un nasture descheiat sunetul jeanşilor

ar fi ca şi cum ne-am juca de la gât în jos înăuntrul unei lentile sau

am fi sub apă şi gravitaţia ar fi răcoroasă sau aş sta

pe o rână în căutarea unei goliciuni neprihănite

ore în şir învelit de mirosul tău ca de o menghină acrişoară

doi

în acea cameră ne-am sui fiecare în câte o barcă şi nişte claxoane

efemere sau pufăitul unui motor ne-ar împresura cu un clipocit verde

şi ai zâmbi cu colţul buzelor uşor ridicat ca urmarită prin vis

de un hohot de adâncime care se îndreaptă (cu acea uzură a spaimei)

spre o atingere nouă.

unu

iubirea e ca şi cum ai avea părul castaniu

până spre talie (ca mătasea porumbului şi nişte cearceafuri albe

s-ar ondula deasupra centrului vechi) şi pe ceafă cineva 
ţi-ar pierde un bănuţ de aur şi ai deschide o uşă metalică

şi ar fi un soare exploziv.

duhovnicească (2)

Luca ar vrea să se facă doctor de poeţi, ocupaţie care nu se găseşte în nomenclatorul meseriilor, dar, fie. Din cuvintele lui de înţelepciune:

1. Pe mama ariciului o doare când stă copilul înăuntru?
2. Îmi plac femeile pentru că le ruginesc buzele.
3. Seara... Spune-mi un cuvânt frumos ca să-mi plece din ureche răul.
4. Cu o jumătate de oră mai devreme, venind spre casă împreună cu mine, în maşină, pe scaunul din dreapta:
Tata, de ce seara e pe drum?

(apele de deasupra)

doar atât mai poate face iubirea

mea pentru tine:

să te facă la loc tânără.

când de fapt, sărmana, şi-a pierdut braţele. 

Literatura e ca apa minerală

Insomnia nu a lovit. De data asta a fost blândă.  Nu avea nici un trăgaci lipit de creier, nimic opresiv ca de sârmă ghimpată, doar o lumină rece ca şi cum stelele ar fi fost nişte corole pufoase de păpădie. Aerul de oglindă aducea mirarea în inimile spectatorilor din deşert.

Ora 3 este un deşert. Atunci când timpul se dilată eşti obligat să faci cunoştinţă cu tine, cu prietenii tăi actuali sau mai vechi, cu orchestra de pe Titanic, cu o cabană pe munte, cu străzile care urcă şi care coboară, mi-am amintit de plutirile de altădată când purtam de mână o păpuşă de cârpă pe deasupra oraşului. Oamenii erau puţin miraţi când ne zăreau ca două baloane pe deasupra cireşilor. Cearceafurile de stambă erau un aeroport potrivit pentru somn şi rotocoale. Licuricii semănau cu nişte stele într-o lentilă de aer cald iar deasupra cerului pluteau nişte ape curate.

Suceava, Iaşi, Cluj, Timişoara, Bucureşti, Sibiu, Craiova, Bucureşti, Constanţa şi aşa mai departe. O constelaţie nouă de oameni care acum mi se par apropiaţi. Oameni pe care îi cumosc doar din scris, din scrisorile lor aparent extrovertite sub titlul generic de poezie.

Se petrece ceva nou pe sub pământ iar noaptea lucrurile acestea se aud mai bine. Foarte mulţi oameni au început să scrie, foarte mulţi au început să vorbească, s-ar putea deduce că avem de-a face cu o anumită febrilitate . Toate s-ar putea să nu aibă nici un rost, totuşi, am un soi de optimism nedegradabil. Nu mă gândesc la politică, ci la cultură şi numai la ea. Desigur, nu vor schimba nici aceştia nimic, dar asta e o premiză acceptabilă. Ar trebui să vorbească mai mult. Mai tare. Mă gândesc la ocazia uriaşă risipită de America. Anii 50 60 70. Să trăieşti în State pe atunci era ca şi cum ai urca pe o cărare de munte fără să te doară picioarele. Arta şi literatura erau ca apa minerală. Lumea benefecia încă de o puritate pe undeva istorică. Unii scriitori muzicieni sau regizori au intuit că esenţa poeziei este existenţa. Desigur, asta e o afirmaţie nedovedibilă, totuşi cred că e un vector incontestabil. E vadul lui Jacob înaintea lui Saladin şi săgeţilor sale.

Fiindcă destinaţia universului nu este stricăciunea. Şi, în ton cu răsăritul, voi spune eu în curând: Adevărat a Înviat!

Atlantis

Pentru câinii de rasă nu mai vine apocalipsa

pentru adierea Labradorului prada

chinezii au peste chipuri o toamnă pistruile englezeşti

sunt  nişte lacrimi prea albe

Eu am tricoul murdar cu sânge iar iubita mea

poartă o pereche de mustăţi luminoase.

Lavinia şi latura pătratului

După frumoasele tururi în jurul bisericii cu lumânările aprinse şi trecute prin mijlocul unui pătrăţel de hârtie decupat dintr-un calendar bisericesc expirat, oamenii se întorceau rând pe rând, cu feţele luminate, sărutând icoanele de pe coperta de tablă a bibliei, pe sub un pătrat de catifea mov ţinut în vârful unor prapuri cu aparent destulă greutate de patru bărbaţi, probabil stâlpi ai comunităţii iar de acolo se deplasau spre mijlocul larg al bisericii pardosite cu marmură albă. Aici înăuntru lumea părea relaxată, cu chipurile uşor istovite şi fiecare avea câte ceva de spus : fiul cel mare mamei, bătrâna cu baston şi batic şi ochelari de ebonită de pe bancă vorbea parcă în gol, fratele mare fratelui mai mic, fiul tătălui şi aşa mai departe. Dacă i-ai lăsa încă puţin, probabil ar începe să înşele. Corul sau o muzică înregistrată, incanta cu duioşie şi graţie. Cineva a întrebat cât a costat la restaurant. Dar nu se înţelegea.

Lumânările toate erau stinse ca în vinerea seacă.

Un tânăr de un metru optzeci sau de 6 picioare cum spun englezii, dat cu gel, rumen în centrul obrajilor şi cu o scurtă gri, venind pe culoar se lipi între rânduri, însoţit de o fată de vreo 18 ani cu părul cerealier rânced. Părul ei era tăiat drept peste umeri şi dat o parte după ureche, cealaltă parte, în contrapunct, căzând spre obraz.

Purta o haina de piele modernă, strâmtă, neagră, peste care de-a curmezişul venea, ca o bandolieră, lanţul unei poşete mici. Pantofii ei mici cu bot rotund desigur adăposteau tălpile ei mici. Purta nişte jeanşi bleumarin strânşi pe coapse. Mai devreme, aflându-se acasă, poate îi trăsese în sus, îi încheiase sub buric apoi pipăind uşor linia femurului, cum odinioară se aranja o fustă de stofă, experimentă cu nişte gânduri puţin confuze o anumită feminitate. În holul apartamentului se mai privi o dată în oglinda cuierului, dădu capul pe spate ca şi cum ar pus două picături în ochi sau pentru a se încuraja, îşi verifică rimelul şi ieşi.

Preotul împreună cu cei 4 stâlpi, terminând treaba, se apropie dinspre afară spre înăuntru, lumea se linişti imediat şi toţi se întoarseră către alee. Tânărul pivotă pe călcâie la 90 de grade iar fata îl prinse de o cută a hainei ţinându-l aşa până când preotul ajunse în faţa bisericii, până când oamenii au revenit la orientarea lor iniţială, pe alocuri chiar şi la discuţiile în şoaptă.

Pe urmă au început rugăciunile mai dense, dorinţa spălării păcatelor, dorinţa iertării, dorinţa liniştirii şi dorinţa învierii din mormântul perfect sigilat.

Daniel

Eu scriu poezie într-un oraş

est european

destul de mic.

Recitările mele destul de ursuze

în faţa foilor mâzgălite

nu le aude nimeni.

Această discreţie

are un fel de limpiditate care

mă încurajează.

Într-o ţară est europeană

în barul acela

ponosit ca adolescenţa un chitarist

                       

de vreo 45 de ani vine şi-mi spune 
că pământul ăsta e sterp

trăgând din ţigară.

Uneori simt cum creşte un clopot.

după-amiezile domnului Oanea 1

După amiaza şi-a petrecut-o într-un fotoliu din piele maronie citind dintr-un volum de Seamus o şarjă de poeme pline de ierburi şi broaşte şi în care găsi o descriere absolut pertinentă a unei mumii impregnată cu turbă, cu tichie pe cap şi gâtul secţionat. Pe la mijloc, era un poem tulburător despre o femeie cu pulpele goale cu fundul înţepenit pe un promontoriu, în stranietatea nopţii, icnind până când fetusul a ieşit pentru ca apoi să se rostogolească în apa  râului. Şi Iisus îmbrăcând împreună cu luna fetusul sângeriu abia trezit spre viaţa care nu va fi. După un poem aşa de bun merită să mori. Un fel de scânteiere viguroasă de care habar nu ai până nu vine.

Spre seară merse la biserică să asculte deniile şi se delectă oarecum detaşat cu tonalităţile clare şi melodioase ale rugăciunilor. Soarele pătrundea tiptil cu o dulceaţă veselă prin ferestrele perimetrale în formă de cruce. « Cămara ta Mântuitorule, împodobită o văd şi îmbrăcăminte nu am ca să intru întrânsa » : topica blândă şi apăsată, cuvinte repetându-se, cădelniţând argintiu, aerul serii cu o răceală fragedă ca de început de aprilie, de fapt, de început şi nimic altceva.

Domnul Oanea aprinse de la buton televizorul şi îndesă o pernă pluşată sub şale fiindcă telecomanda rămăsese fără baterii de ceva vreme. Işi simţea abdomenul umflat şi prins într-un cerc ca de butoi. Or fi apărut şi vergeturile îşi spuse. Aşa o fi când eşti trecut de patruzeci. În fine, dacă te gândeşti la procesul de îmbătrânire a populaţiei de care se face atâta tam tam s-ar putea crede că el e abia pe la începutul vieţii. 

duhovnicească (neprelucrat)

Tatii, (uşor apăsat ca să se audă în camera alăturată)

de ce a lăsat Doamne Doamne să fie pîrţuri?

Şi tu (adresîndu-se fratelui mai mare cu două coşuri

de pubertate pe frunte un breton zburlit şi o privire

pe undeva mîhnită ori neînţeleasă)

nu-ţi mai şterge mucii de pijamaua mea !

Luni

Luminează taina sufletului meu
Dătătorule de lumină
Şi mântuire dăruieşte-mi,

Luminează haina sufletului meu
Dătătorule de lumină
Şi mântuire dăruieşte-mi.

Preţul poeziei

M-am întrebat ce ar putea fi în spatele poeziei sau dacă ea duce undeva. E neplăcut să faci afirmaţii categorice, cu toate acestea, unele supoziţii ar putea ajuta. Iar acum, consider că nu este nimic ascuns, de fapt, e un demers fără miză. Cu ce interes poate fi privită o aşchie de lumină în oceanul murdar? Intr-o lume în care devine aproape imposibilă lectura unui roman ca lecţie de umanitate, este posibil ca poezia să fie un antidot la veninul vieţii.

priveşte câmpul

într-o lumină scundă şi rece ca un presentiment alb

ea cântă neauzită la finalul unor viori dar nimic

nu contează în acel arc întins al neprihănirii şi frumuseţii

din privirea ei vânată şi totuşi zâmbitoare unor virtuţi

uitate

în acea groapă de deşeuri plină de ciori

şi de tristeţe în afară de cântecul ei neauzit spărgându-mi

inima încet precum o daltă precum imaginea ucenicului

visător cu tâmpla rezemată de sânul lui Crist

precum vastitatea câmpiilor cenuşii sub promoroacă.

Hurt

Fluviul Arno

Pe ţărmul ce-ţi stăvileşte paloarea
găsind în curgerea-ţi adâncă
forţa care te face mereu să cobori
simţeam cum ne tremură-n inimi
neprihănirea făr-a mai crede în ea,
precum un biet om împânzit de un vis
surâde acelei mângâieri fugare.

Mario Luzi

katinga umala

sânii mamei mele au ajuns la nori şi

au o moliciune amară ca de muşchi de copac

ca ziua de ieri

în ceasul peretelui răsună chibriturile

în crinul de seară

în vagoanele de vite în laboratorul de peşti

prin galerii un copil este folosit un topor

e înfipt în ecrane şi tace

sângele negru urcă până la gură şi până la nas

ochii ei au alunecat în pământ lacrimile ei

putrezesc ca un vis toate

secundele au dinţi  şi râd ca o cicatrice.

ţara împăratului

hârtie ceas laptop şi pernă

lucruri moarte întinse pe masa de călcat în ordine 
o sticlă pătrată de spirt pe podea

aşadar putem căuta bilete spre ţara 
împăratului

să pansăm roţile 

dar nici El nu poate ajunge acolo fiindcă  este 
un râu mare cu rechini 

peste care se poate trece numai cu avionul

după ce se repară cuiul şi lucrurile care se lipesc

sau merg încolo şi încoace.

Juan Ramon Himenez

Pe J. R.H este bine a-l citi toamna sau în april ca pe o cură a fiinţei.

La el esteticul îmbunătăţeşte fiinţa. Este o calofilie ontologică. Poezia sa este plină de prană şi foloseşte un limbaj aparent simplist când de fapt scopul poeticii sale este omul, acesta fiind motivul real al integrării elementelor esenţiale. Marea, stelele, prietenii, briza, umbra, cerul verde şi-atâtea altele, nu sunt decât nişte îngeri greoi cu care se poate vedea lumea de pe povârnişurile pline de arbuşti mici ale Andaluziei.

Născut în acelaşi an cu Tudor Arghezi, JRH se situează asemenea poetului român pe undeva între generaţii, într-o singularitate pe care ulterior o va intitula sonoră. Prieten cu Antonio Machado, Ruben Dario şi Miguel de Unamuno, JRH începe prin a fi modernist, aproape neintenţionat, ca un sentiment al vârstei, pentru ca ulterior să canonizeze această mişcare prin dizertaţii la marile universităţi americane în conferinţele sale făcând un soi de anatomie a modernismului. De altfel, în poezia sa se observă cu uşurinţă, dar sublimat, influenţa romanticilor, a lui Schiler, grefată pe definirea modernismului ca o mare mişcare de enzuziasm şi libertate către frumuseţe.

Se pare că unii oameni de cultură au încercat să dea nişte răspunsuri foarte apropiate unor întrebări, fie şi dintr-o postură socială uşor retractilă, astfel, Tarkovsky a afirmat, poate indirect, într-un film, că ruşinea va mântui lumea. Filonul subteran al poeziei şi prozei lui Himenez este acela că frumuseţea va salva. Era cu siguranţă un neoromantic.

A debutat în 1900  şi până în 1912 a publicat un număr impresionant de volume pentru ca ulterior aproape să se dezică de acestea după ce pleacă peste ocean în Statele Unite, o cunoaşte şi se căsătoreşte cu Zenobia Campubri şi îşi reinventează poetica sub forma unei singurătăţi sonore.

Acestă singurătate sonoră îl va va însoţi până la sfârşitul vieţii, în Puerto Rico, unde moare în 1958, 29 mai, supravieţuind 18 luni soţiei sale, la o distanţă de doi ani după ce i-a fost conferit premiul Nobel pentru literatură.

Toată poezia sa este scrisă la persoana 1 şi îşi extrage materia primă din marea şi cerul andaluz. El, care considera poetul drept un creator ocult al unui astru neaplaudat, şi-a trăit ultimii ani preocupat de revederea critică a tuturor poemelor sale într-o casă cu grădină pe frontispiciul cărei era gravat un motto aproape copilăresc “dragoste şi poezie în fiecare zi”. Nu cu multă vreme în urmă am citit un poem de Adrian a lui Gheorghe selectat ca fiind una dintre cele mai bune poezii ale anului 2010 unde acesta deconspiră care este miza scriiturii sale: aceea de a salva, în cazul său procesul de conştiinţă fiind declanşat de moartea unui cititor care îi ştia pe de rost textele şi care, cine ar putea spune unde s-a dus?

Viaţa şi creaţia lui JRH au darul sau mireasma de a sugera că dacă arta nu poate mântui lumea, s-ar putea totuşi crede că îl va mântui pe creatorul ei, lumea fiind nu doar un pretext ci devenind şi ea, insesizabil, mai bună.

JRH este scriitorul care mi-a alimentat unele reverii nocturne inegalabile.

“Priveşte ceru-ncenuşat, priveşte câmpul

năpădit de tristeţe”

JRH

aceeaşi unicitate

pe furnirul cafeniu şi prăfuit

al televizorului macrameul subţire şi

răbdător deasupra peştele de sticlă

cu solzi galbeni

pe parchetul lucios bătut în V

în lumina absurdă

un copil atinge fereastra

antenele abandonate

nişte crengi pe fundul iazului

unde câteva ciori îşi schimbă poziţia

în raport cu dimineaţa

sau cu alte note muzicale

în adâncime se poate observa

o colină brună sau cenuşie ca o ciupercă

şi Nichita întors spre albul străveziu
ca o respiraţie verticală.