duminică, 30 ianuarie 2011

Pildă


Semănătorul aruncă sămânţa sa,
vine noaptea aceasta
ce nu putem vedea creşte,

Semănătorul aruncă sămânţa sa,
palme răcoroase ne acoperă ochii
ghici cine vine la cină,

Semănătorul aruncă sămânţa sa.



2009

sâmbătă, 29 ianuarie 2011

sms


te aştept,
îmi ascult inima
din infinit,

sunt o bombă cu ceas
temătoare,

când vei veni,
vei găsi
pe altul.

trecătoarea

ce frumoasă eşti
cu mâinile încâlcite
în buzunare,

cum traversezi vântul
ai spune că aerul
n-a zidit nici o moarte!

universul se clatină
asemenea unei batiste
pierdută prea sus,

destinată ochilor
ce n-au uitat
surâsul zăpezilor stinse.

psalmodie


paşii mei
îşi leapădă timpul
pe-acelaşi drum
cu lespezi şlefuite,

ascuns printre ruine,
în strană rezemat,
nu mă mai caut,
mă voi afla pe mine?

2008

Insula


mă trezesc în mijlocul unui vis
pe-o insulă îmbrăţişată sufocant
de numai şi numai
apă,
uneori, obosit de aceste bizare visări,
adorm buştean
şi atunci mă trezesc doar braţele
care îmi piaptănă sufletul
vorbesc cu geamătul vântului
spunând:
tu nu exişti,  apoi mă închid
asemenea unei verigi de lanţ,
visez din nou că insula de ieri
are legătură
cu cea de azi, că a fost ieri,
că este azi, apoi nu ştiu ce mai este,
aşa că aştept pe jumătate fericit,
miros lumina
şi mă tot gândesc, uneori frenetic,
dacă sunt în formă
să calc pe ape în căutarea celuilalt mal.



2008

El


Mă vei aprinde  când voi umbla
după viaţa mea pe genunchi de ceară?

Îmi vei răsări lumina după amiezelor
când  vântul va  trânti uşa?

Coaja rece şi umbra le vei amesteca
şi vei spune: are gust de om?


2008

podul inimii


într-un fel  şi  viaţa noastră
e de pe vremea bunicii,

hainele care îmbracă inima
pe dedesubt, sunt de copil,

într-un fel, viaţa noastră
e timpul naşterii clipei.

2008

Matematică


Îmi calculez bătăile inimii
să-mi ajungă să mă ridic de pe ringul
de metastază a luminii,

Între două runde defilează
femei frumoase ce-şi tremură pulpele
lăudând reflectoarelor
plăcuţa legii încrustată cu viaţa mea,

Cu o mână îmi spăl pieptul, simultan,
cealaltă o trec prin păr în căutarea golului
lăsat de prima mângâiere.

2009

Valiza


La urma urmei
vom deveni perfect necunoscuţi,
ca stelele rămase doar lumină căzătoare,
cineva ar putea roti un buton,
undeva prin spaţiile goale,
să ne sărute ochii sau să ne strângă
de picioare ca pe un mic copil
orfan de-o dragoste datoare,
la urma urmei
vom deveni ce-am fost şi doare,
un scâncet de vioară ascuns într-o valiză
burduşită cu sandale.

despre frumuseţe


precum ploaia veselă
a încrederii
îţi plâng degetele
peste genunchii goi
cu-atâta cuminţenie
sălbatică!

doar un martir
ar fi putut să-şi lase,
astfel,
braţele să gândească!

2008 dec

şşş...


vreau să vină fericirea la mine
ca un sloi cald
în cel mai treaz mod cu putinţă,

caut în piept o capcană,
un lighean sprijinit de un băţ
pentru că fericirea
ar trebui să fie de mărimea
unui porumbel 

şi nu vreau ca orbecăind 
în noapte cu bastonul de orb circumspect 
să fiu prins
în cuşcă cu mine însumi.



2009 ianuarie

anul acela


în anul acela
mi-am făcut timp pentru tine
şi poate fiindcă fusese-o recoltă
blestemată
viaţa noastră luase o turnură radioasă,

am găsit timp să observ
lucrurile ce se aşează pe masă
untul, pâinea, feliile de linişte,
cafeaua în pragul buzelor,
calendarul,

mă gândeam într-o seară
cât de departe ţi-au ajuns cercurile
paşilor mei de-odinioară,
în anul acela
am răsfoit o carte lăsând începutul
pentru mai târziu,

în pânza de păianjen lumea
lenevea
pieptul meu înflorea ca un bujor
nu mai simţea junghiul de a fi prins,

în rest
am traversat parcurile dorindu-le
să înghită oraşul,

mi te-am imaginat cum mă citeşti
de parcă ţi-aş pieptăna nopţile,
părul,



2008

miercuri, 26 ianuarie 2011

poemul roşu

                                 in memoriam Aurel Dumitraşcu


pe când carnea noastră mirosea a cais
clopotele răspândeau în aer
pete de sînge ca nişte ferestre larg deschise spre frig
ne iubeam cu un fel de lumină
de floare prinsă pe după ureche cu clipocit de soare
cu zimţi

traversam podurile de frânghii ne fotografiam cu Ceahlăul
dar mai ales recitam în mijlocul patului
poemele roşii ca nişte noduri în batistă prin care ţineam
sfinţenia aproape 
strigătul ca un aşternut al cefei
pe când carnea nostră mirosea a cais şi ne iubeam.

marți, 25 ianuarie 2011

din cauza unei uşoare miopii


poate şi din cauza unei uşoare miopii,
într-o după-amiază tavanul alburiu
semăna cu o ceaţă
din care ieşeau soldaţi şchiopătând prăfuiţi
ca după un război ce urma să înceapă,

apoi am zărit linia moale a obrajilor tăi, o frunză
în care toată  tristeţea din lume ar fi putut să încapă
şi mi-am spus că inimile noastre
se văd una în alta deşi
aproape nu s-au întâlnit niciodată.

Fisurile

Azi am trecut pe la fosta cofetărie studenţească acolo
aveam masa noastră afară ploua
un căruţaş biciua o iapă cumva grijuliu iar noi
vorbeam despre ziua de azi,

Când am zărit doi morţi zâmbind fugar din profil
topindu-se într-o clădire nouă
pe care îmi venea s-o cojesc de pomadă,

Azi am privit din vârful treptelor norii erau albi erau negri
am întins năvodul pe străzi
şi am căutat fisurile care ne-ar fi putut învia îmbrăţişarea
cu  tot ceea ce este dărăpănat şi blând. 

duminică, 23 ianuarie 2011

23 ianuarie si un sentiment

ninge, nu am ales eu anotimpul acesta
când e mai bine să stai şi să îţi priveşti mâinile
care uneori clipesc
tresar undeva pe sub pământ
ca un soi de amintire sau de bulboană 

şi fără să vreau îl revăd pe tataia
cum stătea el în scaun ca un deal uşor fumegând
cu pălăria de fetru pe cap
topit ca o lumânare
pe veranda mirosind a medicamente
jucând table

ai spune că nimic nu se mai poate face în plus
că iarna este un mal
bătrâneţea este o blană întinsă pe jos
viaţa întreagă  e o foială 
în care este îngăduit câteodată să pui botul pe labele din faţă
şi să mijeşti ochii zâmbitor umbrelor.

joi, 20 ianuarie 2011

Lucian Gruia despre Abel si eu


Dan Cristian Iordache/ abel si eu

Pe lângă valoarea estetică, adevărata poezie are şi un pronunţat caracter gnoseologic. Din acest ultim punct de vedere poeţii se pot clasifica în mai multe categorii:
1. poeţi care se menţin în pătura aparenţei – poeţii netalentaţi sau simpli versificatori, sentimentali lacrimogeni, uzitând de şabloane comode/ uzate, epigoni (90% dintre autori);
2. poeţi căutători ai esenţelor, care se menţin în stratul aparenţei dar caută febril esenţa şi uneori o şi ating (Arghezi înPsalmi şi  Creioane, Daniel Corbu meditând despre Dumnezeu, aşteptate şi neant Gellu Dorian, Cassian-Maria Spiridon etc);
3. poeţi care plonjează din aparenţă în esenţă şi rămân ancoraţi în ea (Lucin Blaga, potenţând luciferic miserul, Nichita Danilov care după un colţ de stradă descoperă ideile platonice sau vidul primordial descris de Lao Tze, Virgil Mazilescu etc)
4. poeţi care stau în esenţă uneori, bolborosind de  acolo adevăruri ciudate, Cezar Ivănescu monologând cu sine însuşi despre metafizica indiană, Pavel Aretzu dialogând cu Dumnezeu, Nichita Stănescu forând în necuvinte etc.);
5. poeţi care odată pătrunşi în esenţă sunt dezamăgiţi sau o bagatelizează/demontează/ironizează şi privesc din esenţă spre aparenţă  ridiculizând-o sau revoltându-se (situaţii echivalente deconstructive), Doru Dăncuş care arde până devine Scrum, Mihai Gălăţanu care ridiculizează vulgar mitul patriei dar descrie alteori, avatariile vieţii cu o forţă neobişnuită etc.);
6. poeţi care după ce au pătruns în esenţă şi sunt dezamăgiţi şi se întorc spre aparenţă construind lumi imaginare halucinante, ironice ori mitologizante (Mircea Cărtărescu constructorul epopeii Levantul pe baza specificului nostru balcanic şi al ciclul de romane Orbitor, care descriu la nesfârşit complexului înghiţirii/Iona, Traian T. Coşovei cu ale lui aeroplane mecanice, George Vulturescu cel care îşi construieşte o mitologie proprie cu ajutorul simbolurilor Nordului spiritual şi al Ochiului orb radiografiind lumea cu raza sa invizibilă, Ioan Vintilă Fintiş care crează o lume cu simbolurile Dealului purtătot al generaţiilor umane, porţilor de trecere dintre lumii, Integratorul/Demiurg, Icoana lumii efemere reflectată în apă,  etc) .
Dan Iordache constituie, după părerea mea,  un caz aparte. El se situează pe suprafaţa dintre aparenţă şi esenţă, sondează esenţele fără convingere, e un iscoditor, un Toma necredinciosul, crede/nu crede, se zbate astfel la nesfârşit. El se situează uneori în interiorul esenţelor şi priveşte de acolo spre aparenţă, şugubăţ, cu ironie cu atât mai captivantă cu cât tonul rostirii pare mai serios, ceremonios, sau cu cât este mai grotesc-tandru: „ce chestie şi viaţa / m-am trezit exclamând schfundat / pe trei sferturi în cada cu apă / (...) / nu am păţit nimic desigur / nu m-am iluminat / n-aveam nici un nimb în oglinda ceţoasă / când am îmbrăcat halatul albastru / aveam doar o simplă tristeţe / ca un vitraliu pe inimă prin care poţi cerceta / în incubator / stadiul fiinţei nude dintre cuvinte / imagini gânduri / şi altele” sau: „dau peste cap o bere / ce vremuri le pierzi dacă eşti treaz / sau te pierd ele pe tine nu se ştie niciodată”
Din punct de vedere stilistic, Dan Iordache este original, fără dubii. Originalitatea nu se referă la conţinutului ideatic ci la expresie. Citind poezia lui Dan Iordache am impresia că albia secată a unui râu a înflorit: „inima străluceşte de parcă tocmai a fost descoperită / prin iarba gârbovită / de nişte ochi cu o dantură perfectă”; „vechile metehne / cum ar fi plecarea apusului la pescuit / paharele astea multe / prin care viaţa trece şi vine / ca un accelerat încolăcit peste moarte”; „ne vom lecui poate în definitiv / să mânjim tavanul / chiar dacă bancomatele sau adn-ul / vor funcţiona mult / mult după plecarea noastră / ca nişte degete descărnate întinzând mărul / care se povesteşte că a fost / odată / oprit.”
Poezia se revarsă ca un vis. Nu e onirism ci contemplaţie detaşată, reverie strunită conştient din când în când. Problema autorului constă în a şti când să oprească această curgere ca să nu se reverse la nesfârşit.
Titlul cărţii vrea afirmă că autorul se consideră urmaşul fratelui bun, al lui Abel. Faptul că Abel a fost omorât de fratele rău, Cain, ne duce cu gândul la sacrificiul poetului pe tărâmul artei sale, el promotorul binelui şi al frumuseţii abeliene într-o lume tot mai câinoasă, malefică, răuvoitoare.
Vasile Andru, remarcă în textul tipărit pe postrcoperta cărţii: „Dan Cristian Iordache, în acest al treilea volum al său, dă măsura de sus a inspiraţiei, a realizării. ABEL ŞI EU este un volum care îl consacră printre poeţii de primă mărime al momentului literar.”
Subscriu la această caracterizare.


multumesc

poveste

seară de seară aceeaşi poveste
doar mlădierea vocii diferă
o mamă cu trei copii şi un bătrân care răsuflă pe gură
cu tendoanele arcuite
pipăind ca pe o pistă mângâietoare cearceaful,
în depărtare o stradă puţin întinată cerul rotund
o mie de morţi licurind,
pe docuri frisonul,
ar putea încăpea într-o floare plăpândă,
fornăitul cailor prin ceaţa verzuie
mezinul cu gândul la craniile din fereastra de lemn,
mormintele abia văruite,
toate ar putea încăpea într-o floare plăpândă,

seară de seară mireasa vine în sânge
focul e ca o viperă rugătoare
mai apoii încalec pe-o căpşună
pipăind ca pe o pistă mângâietoare cearceaful.

vreme de beţie





miercuri, 19 ianuarie 2011

douăsutezece

după trei zile de somn autentic şi binefăcător
în care am lovit un trunchi gol
am simţit ca un sărut apăsat că secolul meu a trecut
fără nicio dovadă, că sunt deocamdată foarte ataşat
printr-o timiditate a la Rousseau
care purta paltonul direct peste piele
de un mut,

am simţit că pot în sfârşit să trec peste toate
tristeţile mele infinit de lungi
campestre polare şi mereu în căutarea unor ieşiri
într-un soi de tocmeală am răsturnat scaunele
uşor neatent,
după trei zile am spus neaţa unui pahar
cu lapte câtorva pastile cafenii
mi-am pus şapca cu reverenţă şi mi-am făcut o cruce 
cu gândul că învierea e mai dulce ca viaţa sau adevărul,

în sfârşit, am urcat în autobuzul care garantează înfrângerea 
savurând zornăitul liniştii ca pe un monolog binemeritat.

marți, 18 ianuarie 2011

iubeşte şi fă ce vrei(Augustin)

ce-ar fi dacă până la urmă s-ar descoperi
nu doar credibil
ci pe undeva logic sau inductiv
că Dumnezeu se ocupă exclusiv cu viaţa şi moartea
şi nu cu toate bălăriile şi caraghioslâcurile
cu care ne îndestulăm ca nişte tăcuini avizi,

poate că El şi-a făcut treaba
ca un părinte şi acum şade liniştit
într-o gaură neagră ca un paianjen care trimite
razele soarelui pudra ploiilor şi fulgerul
prin metoda bulgărelui de zăpadă prăvălit la vale
fără nicio nostalgie odioasă,

drăgăstos dar probabil de o frumoasă mizantropie.

miez de ianuarie

am umblat cu atenţie deasupra ierbii coşcovite
de apăsarea zăpezii ce-a fost
(era o claie de păr verde nespălat încărunţit pe alocuri)
tremura un vânticel vesel
un soare zglobiu victorios deocamdată de parcă
toate încăperile dispăruseră,

în dosul fântânii un boboc de trandafir cruţat
de gerul intens
pe o ramură lungă cu toate frunzele verzi
ca şi cum tot acel trunchi firav şi gol
(şi nu ştiu de ce trist)
ar fi existat doar pentru a menţine vie o mică speranţă,
ca pe o cupă sigilată 
şi negustată de coroziunea începutului.

luni, 17 ianuarie 2011

în final ceva

toate strigătele mele de bucurie neauzite orel
de lectură desişurile înverzite în cristalin
toate sunt reci acum şi ţepoase
precum nişte cozi de cometă uitate într-o mare debara,

îngrozit îmi spun că toate monologurile
nu sunt decât alte drumuri un soi de căutare a revărsării
dar îmi pierd greutatea, precum o lacrimă, 
sângele meu miroase a peşte, 

îngrozit constat că altcineva e mai mult decât mine,
va ajunge în final ceva din tot ceea ce am crezut că sunt?

sâmbătă, 15 ianuarie 2011

Eminescu

Părea ca printre nouri s-a fost deschis o poartă, 
Prin care trece albă regina nopţii moartă. 

vineri, 14 ianuarie 2011

epigonilor!

pe siteurile literare poeţii şi fetele par încurcaţi într-o plasă, fiecare cu umbra lui lipicioasă, nu e nevoie să deschizi o fereastră, fiecare musculiţă miroase altfel, aleargă ca nişte ogari fiecare cu osul lui, biserica lui, ura lui preferată, cu amintirile deghizate şi un trenci cu care să dea bine sub duş pe sub apă, bate un crivăţ pe care nimeni nu-l vede, ca şi cum Dumnezeu ar călca peste toţi şi ar scârţâi un soi de zăpadă ar râde şi-ar spune: sub călcâiul Meu vă e locul, epigonilor!

joi, 13 ianuarie 2011

cu odihnă şi resemnare

e momentul să redescopăr silueta crezului meu cel mai adânc
să redeschid ochii şi să văd tăcerea de fiecare zi
pereţii de carton din jurul oraşului
e momentul să trag cu arcul sau cu praştia

să fiu absolut sigur ca un berbec opintit pe toate patru picioarele
să stau în aerul dimineţii cu mâinile încrucişate
de parcă aş asculta un refren şi să am un sentiment de înţelegere
a faptului că mama a fost un bun apostol

e momentul să stau în această carcasă de mamifer în acest zgârie nori
aşezat în fotoliu cu odihnă şi resemnare ca şi cum la război moartea
ar veni pe neaşteptate
ca o mireasă evapoarată de un vânt rece prin iarba înaltă

e momentul să trec pe la abator şi să vând poezia.

lumină

Marea Mediterană mi-a venit
deodată
în minte

ca o barcă putrezită plină
cu pământ
apăsat de mii şi mii de ani

sau o coapsă albă
o dună 
din care înfloresc
priviri sfredelitoare platoşe
  
scorpioni coloane şopârle mici
vinuri 
hambare
lângă florile verzi de izmă şi iasomie.

psalmul de gheaţă

cu un cuţit în mână ca un om
cu buzele
strânse
în lumina acră a dimineţii      

caut cuvintele de scăpare oasele
fluturilor
timpul de rugăciune
neputinţa cea mai de soi un arcuş

nu e nimeni decât mirosul
iertării
aproape o tăcere  
legată la ochi

o eşarfa albă
un pod cu funii o pisică mirată
o bicicletă
şi pocnetul flintelor în amarul serii.

duminică, 9 ianuarie 2011

la protv

erau 4 fraţi doi albi şi doi negri cu aspect de puşcăriaşi
stăteau într-o casă cu două veioze conice
de pânză prăfuită
şi o masă învelită cu un postav verde
pe care erau înşirate paharele în care turnau wisky Grants
în spatele lor mai erau două rafturi cu cărţi înclinate
aparent deschise de câteva ori, un pickup negru,
un televizor care transmitea permanent meciurile de hochei,
mama lor fusese ucisă într-un supermarket.

ziduri de fluturi

de parcă cineva suficient deasupra
ar şti exact ce bine e
să stai tolănit să vezi acţiunea
şi să te îndopi cu o chiftea
cu ciocolată de migdale sau cocos

dimineaţa să bei o cafea zdravănă
pe maţu gol
să presari pe omletă piper
să fumezi în vântul rece
să tunzi gazonul în linie dreaptă

să rezervi bilete de avion
să îmbraci un costum nou din stofă de lână
să murmuri spre luna macabră
să ai cardurile pline
şi să mergi alene la cumpărături 

să strângi copilul în braţe fără să ştii
a cui este clipa
de parcă cineva ar planta în tine un gol
nişte trandafiri pe un râu
un diamant ca un chip fără faţă

sau ar plimba un câine pe faţa de masă
în  timp ce un pacient fugărit ar zvârli un pieptene
muşcător peste cap
din care se vor naşte miliarde de ziduri de fluturi
şi femei cu aspect matern.

vise şi premize

ar fi fost mai bine dacă aş fi scris un poem,
o literă 
un paianjăn stacojiu
pe soclul clădirilor mişcătoare,
o ramură pe masă,
o canţonetă pentru puiul de focă,
cel mult un cuvânt veşted
în splendoarea munţilor, un tremur de libelulă
indecis prin faţa magazinelor,

ar fi fost mai bine ca floarea de piersic
sau clopotul
să fie mormintele mele albe, un fel de premiu ponosit
dar ceresc,
o bătrână să aştepte ceva pe marginea patului
înconjurată de mireasma de busuioc,
să mai existe triciclete şi pălărieri, 
râul să fie fie abandonat unor pescari de oameni.

vineri, 7 ianuarie 2011

cu gândul la Xanadu-I wish I know him better

în pledoaria cărnii a faldurilor prin care vântul văratec usucă cearşafurile zilei ca în oricare alta contemporană cu mine pentru că noi e deja prea plinul paharului tulbure, mă desfac, ascult şi bat ram tam tamul pe masă, mereul prezent al trupului se luptă cu soarele mecanic astenic şi vânăt abia ieşit din sertarele nopţii, tac, cu mâna cealaltă spijinindu-mi bărbia cutată sub rafalele tristeţii şfichiuitoare prin toate cotloanele ca un crivăţ atroce sau un vierme inelat atras doar de umbră şi de palmele noastre care se unesc gânditoare lângă buzele care murmură un descântec un imn o rugă o convorbire letală bolborosind cu intermitenţe, ademenind cuvintele în care mă sparg sau mă lichefiez în căutarea unui simplu răgaz., văd, iar timpul freamătă ca un armăsar liber şi treaz....

la bibliotecă

cei trei ca n-au speriat pe nimeni

miercuri, 5 ianuarie 2011

domnea

marele meu profesor de fizică
cel care ne-a învăţat frecarea
pe un plan înclinat purta
un costum gri cu dunguliţe asortat
cu o cravată roşu pepit
era sobru
lat
şi spunea cu un soi de acurateţe
ţintită înspre moalele capului:
nu căsca băiete!

din acele momente duioase
singurele care rămân pe pământ
ca tăciunii
din orişice om
am mai reţinut că pentru un salt
este bine să te dai mai întâi un pas sau doi
înapoi
să-ţi iei avânt.